Tînăr şi neliniştit

Ioana Popescu scrie in Dilema despre familii mici, familii mari (cea din telenovele americane in contrast cu familia extinsa a copilariei ei romanesti):

"Am şi eu experienţa mea de spectator de soap-uri; e drept, de soap-uri nord-americane. De acolo poţi trage tot felul de învăţăminte despre suferinţele bogaţilor şi necazurile săracilor, despre copilaşii angelici, crescuţi de mame-gospodine-elegante cu banii taţilor-absenţi-pentru-că-trebuie-să-şi-facă-o-carieră, sau despre viitorii declasaţi sociali crescuţi în familii dezbinate, ori exclusiv de către o mamă anormală care refuză să renunţe la joaca de-a profesia, după ce a născut. Din astfel de filme poţi înţelege ce lucru minunat e familia. Nu mă deranjează faptul că vii în miez de noapte să dormi la noi, într-un moment în care ăla micu are pojar şi pisica stă să fete, we are family! Stau eu la spital să veghez somnul fetiţei, we are familiy! I love you! Şi eu pe tine!"
"Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc că în casa în care locuim s-a aşezat la început bunica mea, cu patru copii mici şi cu o mamă bătrînă; că apoi, înainte să plece la casele lor, fiecare dintre cei patru a făcut nunta în aceeaşi casă; că la un moment - dat şi greu - s-au mutat aici nişte cuscri şi nişte mătuşi bătrîne rămase fără locuinţă, nu mai mult de unsprezece persoane, care găteau unii peste alţii, care dormeau pe terasă şi în debarale, care spuneau poveşti horror şi rugăciuni celor mici înainte de culcare, care jucau pinacle în încăperea în care copiii îşi făceau lecţiile, dar fără de care mi-aş simţi copilăria incompletă; că unchii mei îmbrăcau de multe ori unul cămaşa celuilalt în funcţie de mătuşa care călcase rufe mai de curînd; că verii mei şi cu mine creşteam din haine transmiţîndu-le celor mai mici şi că aveam jucării comune; că, pe măsură ce unii au plecat din ţară, alţii au îmbătrînit şi au devenit greu deplasabili, iar alţii au murit, nu mai e nevoie să întindem decît o singură masă mare de sărbători şi că s-a făcut treptat tot mai mult loc în casă; îmi vine să zic că tare greu şi tare bine am trăit în înghesuiala familiei mari. Şi mă linişteşte gîndul că, în felul lui, fiecare a rămas prin preajmă, în caietul de reţete, în dosarele cu acte îngălbenite, în cicatricile unor mobile, în broderia feţei de masă, în denumirile unor încăperi, în cioturile de pomi din curte şi în cel mai bătrîn trandafir pe care îl cunosc. Pentru că, iată, chiar şi unele obiecte ajung să facă parte din neam... La noi, pentru că în telenovelele lor familia rămîne mică, mereu tînără şi fără astîmpăr.